Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, care se citeşte în perioada Postului Mare, reprezintă una dintre treptele pocăinţei ce conduc spre Ziua Învierii lui Hristos. În primele patru zile ale Postului, în Săptămâna Mare, avem prilejul de a lua parte la citirea câte unei parţi din acest Canon, în cadrul slujbei Pavecerniţei mari.
Canonul cel Mare este una dintre cele mai importante, daca nu chiar cea mai importantă opera a imnografiei despre pocăinţă. Desi abundă în episoade biblice, totuşi nu este o simplă concentrare a unor teme biblice. Dimpotrivă, în acest Canon toate faptele scripturistice la care s-a făcut partaş omul – crearea, caderea, alungarea din Rai, întoarcerea, aşteptarea, răscumpărarea – sunt personalizate. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: crearea mea, caderea mea, rascumpararea mea. Istoria personajelor devine istoria mea, iar eu devin constient de profunzimea ei: „De unde voi incepe sa plang faptele vietii mele celei ticaloase?”. Canonul ne introduce pe fiecare dintre noi in istoria Sfintei Scripturi si ne determina sa constientizam, prin intermediul modelelor de pocainta, amplitudinea pacatelor noastre si instrainarea fata de Dumnezeu.
Un monah tanar si erudit
Despre autorul Canonului cel Mare, Sf. Andrei Criteanul, nu se stiu foarte multe, existand inca multe controverse asupra vietii, dar mai ales asupra operei sale. Se crede ca s-a nascut in Siria, in orasul Damasc, in jurul anului 660. Traditia spune ca Andrei nu a putut vorbi pana la varsta de 7 ani, cand a primit Sfanta Impartasanie intr-o biserica din Ierusalim. Din acest motiv, parintii l-au inchinat lui Dumnezeu, astfel ca dupa moartea lor a intrat intr-o manastire ierusalimiteana, cel mai probabil la „Sf. Sava”. Remarcat de patriarhul Teodor al Ierusalimului, este ajutat de acesta sa isi insuseasca o bogata cultura teologica, devenind in acelasi timp secretarul lui particular. In jurul anului 685, Andrei, desi monah, este trimis la Constantinopol, impreuna cu mai multi clerici. Scopul delegatiei era de a subscrie hotararilor Sinodului al VI-lea Ecumenic (Constantinopol, 680-681) in numele Bisericii Ierusalimului si de a-l felicita pe Constantin al IV-lea Pogonatul pentru biruinta impotriva monotelitilor (cei care sustineau ca Hristos a avut o singura vointa).
Parintele saracilor
Indeplinindu-si obligatiile, Andrei a ramas in capitala bizantina si a fost hirotonit diacon. Marturiile istorice arata ca Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) l-a numit administrator al orfelinatului „Sf. Pavel”. El a facut din milostenie una dintre preocuparile sale de baza, aratandu-se foarte compatimitor fata de saraci, parinte pentru orfani, aparator al cauzei dreptatii si refugiu pentru cei persecutati. Distingandu-se prin numeroasele sale calitati, in preajma anului 712 a fost ales Arhiepiscop al Gortynei, in insula Creta. Desi s-a opus initial ereziei monotelite, sub presiunea imparatului Filip Vardanis a acceptat pentru scurta vreme doctrina eretica, participand chiar si la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, ce a condamnat invatatura Sinodului al VI-lea Ecumenic. In anul urmator insa, s-a dezis de aceasta cadere, reluandu-si scaunul de arhiepiscop si activitatea de imnograf si predicator. In Creta, binefacerile sale s-au inmultit si s-au extins, concretizandu-se prin ridicarea mai multor asezaminte filantropice, intre care si un spital pentru saraci.
O lista impresionanta de scrieri
A pastorit orasul cretan pana in jurul anului 740, cand, nu se stie din ce motiv, a fost chemat la Constantinopol. La intoarcere, slabit de boala si de batranete, se opreste in insula Lesbos (Mitilina), in orasul Eresos, unde isi incredinteaza sufletul sau lui Dumnezeu. Biograful sau, monahul Niceta, afirma ca si-a cunoscut dinainte sfarsitul pamantesc. A fost inmormantat in una dintre cele mai vechi biserici ale insulei, cunoscuta ulterior drept Biserica „Sf. Andrei”. Lista scrierilor pe care le-a lasat in urma nu este pe deplin finalizata. Criticii sai mentioneaza aproximativ 60 de cuvantari, 59 de canoane, 66 de irmoase (troparele de la inceputul canoanelor), 34 de stihiri si 47 de idiomele (tropare cu melodie si ritm propriu), ceea ce indica o activitate prolifica pentru epoca sa. Cuvantarile sale, in care se imbina in mod armonios invatatura dogmatica, istoria, citatele scripturistice, imaginatia poetica, frazeologia distinsa si retorica eleganta si precisa, il plaseaza pe Sf. Andrei intre cei mai de seama predicatori bizantini.
„Inventatorul” canonului liturgic
Cea mai importanta latura a activitatii sale ramane insa imnografia, nu atat pentru extensia impresionanta sau varietatea tematica, cat pentru ca Sf. Andrei este cel care a introdus in cultul liturgic canonul, o noua forma de cantare religioasa. Iar expresia desavarsita a acestui nou stil il constituie Canonul de pocainta, cunoscut si sub numele de Canonul cel Mare, nu numai datorita lungimii sale (266 de strofe fata de cele 30 ale unui canon obisnuit), ci si profunzimii continutului sau. Nu se stie cand sau unde a fost compus acest Canon, cercetatorii lansand doua ipoteze. Plecand de la ultima strofa a Canonului, prima ipoteza sustine ca Sf. Andrei l-a compus pe cand se afla in Constantinopol, inainte de a fi hirotonit arhiepiscop sau la putin timp dupa, in urma unei stralucite victorii impotriva arabilor, precum cea din 717. A doua ipoteza sustine insa ca acest Canon a fost scris la batranete, in Gortyna, Constantinopol sau Eresos, orasul in care a si fost inmormantat, constituind un adevarat „cantec al lebedei”. Dovada in acest sens stau numeroase indicii, precum: „macar la batranete nu ma lasa in iad desert”, „macar la sfarsit mantuieste-ma” sau „timpul vietii mele este scurt”. Nu se stie unde a fost citit pentru prima data, dar este plauzibil ca el sa fi patruns in cult in unele biserici din Creta inca din timpul vietii autorului sau, raspandindu-se ulterior. Se crede ca tot Sf. Andrei a ales ca el sa se cante pe glasul al 6-lea, o muzica trista si lina.
Modele de pocainta
Nici o alta cantare religioasa nu reuseste sa dea atat de magistral expresie pocaintei precum o face Canonul cel Mare. Sf. Andrei a adunat la un loc fapte vechi si nou-testamentare, de la caderea lui Adam la moartea pe cruce a Mantuitorului si Invierea Sa, toate rememorate cu profunda durere si sentiment de pocainta. Din acest motiv, Canonul este un exemplu de poezie spirituala, in care fiecare fapta este individualizata si personalizata, atribuita siesi (si implicit, fiecaruia dintre noi). Fiecare fapt se constituie intr-un impuls amplificat spre redresarea morala, dupa cum arata si ultimele strofe: „Roade vrednice de pocainta nu cere de la mine… Daruieste-mi inima pururea umilita si saracie duhovniceasca, ca sa-Ti aduc acestea ca o jertfa primita, Unule, Mantuitorule”. Actului pocaintei i se dau dimensiuni cosmice: „Ia aminte, cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu”. Dupa ce sufletul constientizeaza starea de pacatosenie in care se afla, i se aduc in fata realitatea iubirii dumnezeiesti, ce doreste intoarcerea pacatosului, si robia in care il taraste pacatul, dar si rasplata pe care o va primi pentru indreptarea sa. Apoi, Sf. Andrei evoca diferite personaje biblice (Adam, Eva, Cain si Lameh, Esau, Iacov, Lia si Rahela, David, Solomon etc.), pe care le promoveaza drept pilde de urmat sau le acuza, in functie de faptele lor. Maria Egipteanca constituie prototipul de pocainta preferat de Sf. Andrei, caci, trecand dintr-o extrema in alta, „a uimit toate cetele ingeresti si adunarile omenesti cu viata ei cea minunata”. Din acest motiv, o data cu citirea integrala a Canonului, astazi se citeste si viata Sf. Maria Egipteanca, scrisa de patriarhul Sofronie al Ierusalimului.
Prin Canonul de pocainta, Sfantul Andrei a inaintat un puternic protest impotriva pacatului. Ca principiu de viata, el promoveaza permanenta pocainta pentru pacatele pe care le savarsim clipa de clipa, precum si dorinta continua de a urma lui Hristos si celor care s-au apropiat de el prin curatirea de pacate.
Daca la inceput Canonul cel Mare se citea doar in manastiri, in prezent el se citeste si in majoritatea bisericilor de parohie, credinciosii participand in numar mare la aceasta slujba deosebita. Invocatia „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, insotita de o metanie mica (invocatie) si semnul Sfintei Cruci, este cea care uneste comunitatea in actul de pocainta.

sursa: Ortodoxia.md